Cu drag și dor de cei urcați la ceruri...

   Duminică e Paștele Blajinilor... În unele localități sărbătoarea e cinstită luni... Oricum, e ziua cînd pașii ne poartă înspre locul odihnei de veci a celor dragi... Și înspre viitoarea noastră casă, a fiecăruia, căci, spune înțelepciunea populară: "Ți-a fost dat să vezi soarele, numaidecît vei cunoaște și taina morții".     Zilele acestea, risc să afirm, peste un an, mergem în cimitire. Trebăluim pe lîngă morminte, plecăm fruntea pe lemnul unei cruci și ne lăsăm copleșiți de adevărul efemerității și inutilității zbuciumului nostru în "această vale a plîngerii", unde nu venim și nu ne reținem decît temporar. Pentru ca apoi, după depănarea veacului lăsat nouă de Dumnezeu pe această boaghe cosmică, bolnavi, epuizați, "Cu păru-abia cărunt la tîmplă/, Răpuși de nu știu care boală/, Precum adeseori se-ntîmplă" și plini de păcate, sfîrtecați de ură și nemulțumire că vecinul a reușit să adune mai multă avere sau putere, să ne lăsăm duși, în compania "tînguiosului glas de clopot", spre casa de veci. Unde nu există ură, unde nu există bogăție, unde nu există ierarhii și ranguri sociale, "unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci doar viață fără de sfîrșit". Și unde are loc de cinste doar sufletul neîntinat al creștinului și răsplata pentru fapta bună, săvîrșită în trecerea lui prin astă lume.

   Căci, ce e viața omului, dacă nu un prilej de purificare ori adunare de păcate? În care parte înclină balanța - omul are o viață întreagă pentru a decide.

   E din nou primăvară. O primăvară frumoasă, cu multe flori și tril de păsări, cu mult soare și zumzet de albine. E atît de la fel ca alte primăveri și e atît de diferită. Oare s-a gîndit vreodată primăvara că în anul acesta va înmuguri fără ca să se mai bucure de rodul ei tatăl tău, sau poate mama ta, sau fratele, sora, careva dintre prieteni?.. Probabil, nu, "căci asta e a lumii nestrămutată lege" și "toți se nasc spre a muri..."            

   Ușor de spus pentru un poet, care trăiește și gîndește după legile unor spații mirifice, numai de el știute, dar greu de pătruns, de înțeles și de acceptat de inima omului de rînd, pe care de cîtva timp la ușa casei părintești nu-l mai așteaptă decît un lacăt, iar în casă "A rămas pe laiță o năframă/ Și cojocul putrezește-n cui" și pentru care, drept alinare, nu rămîne decît urmarea gestului poetului: "Sărut cleampa ce-ai atins-o, mamă,/ Și cojocul scump al nimănui"...

   Tradiția spune că în această zi, rînduită pentru dînșii, cei adormiți stau la poarta cimitirelor și ne așteaptă. Și amar se mai întristează, dacă nici de Paștele Blajinilor, o dată în an, nu ne-am putut găsi timp și posibilitate să mergem la ei. Să trecem prin poarta acelui spațiu și petec de pămînt, numit cimitir, unde de ani de zile tot sunt dați nemuririi gospodarii localității și unde mai este loc încă. Poate și pentru tine... Pentru că acolo încap toți - și cel bogat, și cel sărac, și cel mîndru, și cel smerit. Și nimeni nu întreabă de a-i agonisit averi de milioane - la mare prețuire sunt doar lucrurile bune, plăcute lui Dumnezeu.

   Duminică e ziua lor. Iar noi, cei care i-am cunoscut, i-am prețuit și i-am avut aproape și care le simțim amar de durut lipsa, vom merge la ei ca să le aducem vestea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Și să-i asigurăm că-i prețuim­­ și că nu i-am uitat, precum n-am uitat că "fiecare este dator cu o moarte". Memento mori!