Un muzeu mic, dar bogat

         Despre unele obiecte vechi am auzit de la bătrâni, pe altele le-am văzut în cărţi de istorie sau în filme documentare. Şi iată că, recent, am avut ocazia să le admir şi chiar să le pipăi în Muzeul satului, deschis în incinta Gimnaziului Păpăuţi, Rezina. Cele peste 100 de exponate parcă mă aşteptau.

         - Bine aţi venit la Muzeul satului!, m-a salutat domnul Ion Mihalachi, directorul gimnaziului, profesor de istorie şi pasionat de tot ce poartă amprenta timpului. Asemeni unui ghid profesionist, mi-a făcut o incursiune în trecut pentru a cunoaşte  tradiţiile, obiceiurile şi uneltele pe care le foloseau strămoşii noştri.

         Localitatea Păpăuţi a fost atestată documentar la 11 aprilie 1559, dar se presupune că prima aşezare umană pe aceste locuri datează cu tocmai cinci mii de ani în urmă. În preajma satului s-a aflat o mănăstire de maici, care, cu timpul a dispărut. Pe locul lăcaşului sfânt, acum doi ani, au fost descoperite osemintele slujitorilor, sicriele cărora au fost dăltuite în piatră.

         Cândva pământurile noastre erau acoperite de Marea Sarmatică. Ca dovadă, în muzeu pot fi văzute şase dinţi şi maxilarul unei foci găsite în cariera de piatră din localitate. Mostre similare au fost descoperite şi în alte două localităţi din ţară.

         Mi-au atras atenţia şi cele două icoane expuse aici. Prima datează din anii 1700 şi s-a decolorat într-atât, încât din chipul lui Isus Hristos se desluşesc doar faţa şi mâinile. Cea de-a doua, „Naşterea Domnului”, este din fosta biserică a satului, distrusă în perioada sovietică. Se păstrează şi linguriţa de argint pentru împărtăşanie.

         Printre alte exponate găsim: topoare, oale, ţăpoi, pieptene de scărmănat lâna, un cleşte de fierărie, fugane etc. De pe timpul războaielor sunt păstrate schije de bombe, fragmente de arme, baionete, vase din care se alimentau ostaşii. Cel mai de preţ exponat pare a fi o cască găurită de  gloanţe.

         După cel de-al doilea război mondial, în casele sătenilor au apărut şi primele aparate de radio, la care se putea asculta doar un singur post şi acela - la ore anumite.  Unul dintre aparate îl putem vedea şi aici.

         Unele dintre activităţile locuitorilor satului erau extragerea pietrei, producerea varului, cultivarea viţei-de-vie ş. a. Din cariera de piatră şi cuptorul pentru arderea varului au rămas doar ruinele.

         O lădiţă de lemn, care servea drept geantă, şi caietul fostului profesor de fizică, Gheorghe Stoler, păstrate din 1946, pe când era elev, trezesc şi ele interesul vizitatorilor. Caietul este structurat astfel ca în el să încapă toate disciplinele şcolare, iar scrisul, în grafie chirilică, este foarte citeţ. Găsim în muzeu şi călimara, şi chiar tocul cu care a scris profesorul.

          - Avem şi un album foarte preţios, care m-a ajutat enorm de mult să scriu istoria satului. Îl am de la bunica mea. Manuscrisul de 200 de pagini este gata pentru tipar, însă avem nevoie de suport financiar pentru a-l edita, spune domnul Ion Mihalachi.

         Ideea fondării unui muzeu al satului aparţine conducătorului cercului de pirogravare din gimnaziu, domnul Mihai Gangan, meşter în prelucrarea artistică a lemnului.

         Deşi mi-a vorbit foarte interesant despre multe exponate, menţionez doar câteva dintre ele: covata, clopoţelul de la şcoală, oale,  jug, sofa, sau cum i se mai spune sofcă, semănătoarea, râşniţa, piatra de bătut grâul şi.... stativile la care a încercat recent să facă o bucată de ţol şi i-a reuşit. Cel mai mult îl impresionează o statuetă de pe timpurile geto-dacilor. E sculptată cu atâta fineţe, că nici nu-ţi poţi imagina cu ce instrumente a fost cioplită.

         Unele obiecte au fost aduse chiar de elevi, aceştia contribuind astfel la îmbogăţirea şi extinderea fondului muzeului. Irina Leahu, de exemplu, a adus o farfurie de lut şi un fier de călcat: „Mi le-a dat bunica mea. Fierul de călcat este neobişnuit. În el se puneau cărbuni încinşi, iar prin găuri intra aerul şi astfel aceştia nu se stingeau prea repede. Muzeul are o mare importanţă - atât pentru noi, cât şi pentru generaţiile viitoare, care vor găsi toată istoria satului adunată într-un singur loc”, spune Irina.

         Am luat şi o mică lecţie de matematică de la Ion Cojuhari, cel care a adus la muzeu o „socotelniţă” (abac vechi). Am făcut împreună câteva calcule. Discutând despre cele văzute, l-am întrebat dacă şi-ar dori o geantă din lemn. „Atunci era la modă,  dar acum nu cred că aş purta aşa ceva, dar prezintă mare interes pentru toţi”, susţine elevul.

Andrei BORDIAN

(articol preluat din revista „aMIC”, nr.3, 2018)